Camera de spital are 25 de pași lungime și 12 – lățime. Timp de 62 de ore am reușit să o măsor de-a mărunțelul.
Oamenii-extraterești au venit sâmbătă la 8 dimineața, după 10 minute de la apelul meu la 112. Mă simțeam de parcă m-a călcat un tractor, aveam febră 38 și dureri insuportabile de cap.
La spitalul din Orhei mi-au luat încă odată temperatura, tensiunea, saturația. Cu un bețișor scos dintr-o pungă ermetică au luat probe din nas și din gât și mi-au explicat că rezultatele vor fi abia peste 2 zile. În weekend laboratorul lucrează mai greu. „Aveți „noroc”, mi-a zis o asistentă medicală”. Infirmiera m-a condus în salon.
Clădirea e veche, ai putea filma un horror ( am înțeles că e o clădire scoasă din conservare, din cauza numărului mare de pacienți cu COVID-19). Apă caldă nu e, wc-ul – pe coridor. Geamul de la fereastră era lipit cu scotch.
Exact aceleași condiții le are și personalul medical de aici, doar că eu stau în pantaloni scurți, iar ei – înfășurați ca mumiile. Ce vină au ei că în loc să se repare spitale, la noi în țară se organizează concerte și se împart ordine și medalii?
„Tare aș vrea măcăr oleacă să mă pot clăti”, zice asistenta când vine să îmi facă injecția. „Nici nu am când să mă gândesc că-s murdară. Au venit mulți azi din cei care aveau forme ușoare de Covid și au cerut să ia tratament la domiciliu, iar acum starea lor s-a înrăutățit. Nu vrea lumea să înțeleagă, crede că-i glumă.”
Seara au venit rezultatele celor din ajun. Unii s-au dus acasă, alții au urcat la etajul 3 .Acolo sunt cei testați pozitiv. Am rămas singură pe un etaj întreg. O infirmieră îmi aduce ceaiul și zice: „Liubocika (drăguțo), totul o să fie bine!”
Duminică au venit alți pacienți, iar luni – s-au umplut până și saloanele improvizate din balcoane.
„Problema e că lumea nu se adresează la timp, așa cum ați făcut dvs. Se bazează pe noroc, crede că e o răceală sau ceva mai ușor. Poate că e și o răceală, dar dacă nu? Pentru unii e destul de târziu. La dvs ar putea fi negativ, dar dacă și ați avea Covid, deja luți tratament, sunteți sub preparate, ele lucrează și șansele de vindecare cresc cu mult” îmi spune medicul care a venit să îmi ia saturația. Îi dau întrebări de tot felul, îmi răspunde cu răbdare. Vreau să nu plece de lângă mine, dar „sus” e mai mare nevoie de el.
– Puteți să mă împușcați, dar eu vreau acasă! strigă o vârstnică din salonul vecin.
– Va veni rezultatul și vă veți duce. Îi spun eu femeii.
– Dar dacă am (Covid), eu vreau să mor acasă, adaugă mătușa.
Unii chiar nu conștientizează….
Am impresia că în această epidemie lupta cea mare e a oamenilor împotriva altor oameni, nu a virusului.
„Nu-i niciun virus, minciuni!”, ”Se dau bani pentru cei care acceptă să li se scrie că sunt cu COVID”, ”Ne bagă cipuri dacă ne testează”…..așa aberații am citit anterior pe rețele de socializare, nu credeam să aud o parte din aceste falsuri de la pacienți.
Îmi imaginez cu greu ce răbdare trebuie să ai cu așa pacienți Aș vrea eu ca toți necredincioșii să primească după merit…
Luni, ora 22:15. Unii pacienți deja dorm. Eu aștept… Împreună cu mine familia, colegii de serviciu și prietenii.
„Buna seara, puteți să mergeți acasă, sunteți negativă. Luați extrasul. Sănătate!”
Nu am reușit să-i mulțumesc și nici să o întreb cum o cheamă pe această doctoriță. În aceste echipamente sunt la fel.
Niște îngeri în halate albe.
Ina Cojocaru