Fãrã Biserica Creştinã medievalã Sigmund Freud ar fi ratat o mare cantitate de material de lucru. Multe dintre ideile despre sexualitate sunt de raportat la aceastã epocã, la restricţiile şi opţiunile fie confuze, fie exacerbate ale Bisericii…Nu exista niciun aspect al vieţii sexuale care sã nu fie abordat de instituţia religioasã, care putea sã impunã condamnarea la moarte pentru adulter, dar la fel de bine sã coordoneze prostituţia consideratã un rãu necesar.
Reglementarile sexuale ale Bisericii
Biserica avea grijã sã impunã reguli şi în viaţa sexualã. Orice altceva în afara poziţiei misionarului era considerat nenatural şi deci un pãcat. Preoţii nu favorizau alte poziţii pentru cã în opinia lor subminau rolul dominant al bãrbatului în societate. Iar sexul oral sau anal ieşeau din discuţie pe motiv cã nu avea de-a face cu procreaţia, ci cu plãcerea, negatã de puriştii care vedeau în act doar aspectul practic. Pedepsele pentru poziţiile ”deviate” puteau fi foarte severe: trei ani de penintenţã pentru femeia deasupra, sex oral sau sex a tergo. Aceasta era poziţia oficialã a Bisericii, dar unii teologi mai progresişti încep sã se îndoiascã de reglementãri. Albertus Magnus permite de pildã folosirea a cinci poziţii, dar tot insistã pe naturaleţea poziţiei misionarului.
Opinia Bisericii despre homosexualitate este exprimatã foarte clar de catre teologul Petru Damian în Cartea Gomorei. Sodomia era vãzutã ca un act împotriva naturii, la fel ca masturbarea sau sexul anal. Tome de Aquino a extins definiţia sodomiei la toate actele care nu implicau penetrarea vaginalã. Totuşi, Biserica nu începe persecuţia împotriva ”pãcãtoşilor” mai devreme de secolele 12-13. Sodomia se pedepsea cu moartea, adicã ardere pe rug, spânzurare sau suspendare în cuşca de fier în cazul preoţilor. Avem totuşi dovezi în legãturã cu homosexualitatea unor personaje celebre, cum ar fi Richard Inimã-de-Leu, care şi-ar fi cunoscut soţia, pe Berenegaria, în timpul unei relaţii cu fratele sãu, viitorul rege Sancho al VII-lea al Navarrei. În epocã mai circulau zvonuri şi în legãturã cu relaţia dintre el şi Filip al II-lea al Franţei.
Unul dintre accesoriile cele mai populare în Evul Mediu era aşa-numitul ”codpiece” (engleza medie ”cod”=scrot), o bucatã de material ataşat pentru a supradimensiona organele genitale. Materialul era umplut cu bumbac sau rumeguş şi lipit de panataloni. Alt simbol al virilitãţii consta în moda pantofilor numiţi ”poulaine”, acei pantofi lungi, cu vârful îndreptat în sus tocmai pentru a induce ideea penisului erect. Peter Bruegel, pictorul, reprezintã adesea aceste douã motive ale masculinitãţii, un tablou celebru fiind acela al lui Henric al VIII-lea. Biserica numea aceste obiceiuri ”moda satanei”. În ceea ce le priveşte pe femei, se pare cã Evul Mediu nu era strãin nici de dildo…ba mai mult, instrumentul este pomenit în mai multe cãrţi de penitenţã, care impun pedepse de cinci ani în zilele de sãrbãtoare. Cuvântul însã nu este folosit mai devreme de perioada renascentistã, conform Oxford English Dictionary, dar o explicaţie invocatã îi atribuie originea în ”dilldough”, o bucatã alungitã de pâine condimentatã cu mãrar. Unii scriitori fac aluzii la popularitatea instrumentelor importate din Italia.
Ideea cã celibatul este singura cale de glorificare a divinitãţii este întruchipatã de fecioara Maria. Virginitatea era un ideal înalt, dar în practicã rareori împlinit, şi de ţãrani, şi de nobili. Dar era posibilã redobândirea fecioriei, dacã femeia îşi mãrturisea pãcatele şi îşi petrecea restul vieţii în mãnãstire. Femeile care alegeau aceastã cale erau absolvite de aşa-zisul rol în pãcatul originar şi se integrau în cultul fecioarei. Ca fapt divers, centura de castitate, atribuitã în general evului mediu, este o invenţie a secolului al XIX-lea.
Dincolo de apologia castitãţii, prostituţia prospera, indiferent dacã era sau nu aprobatã de Bisericã. În oraşele mari prostituatele îşi practicau meseria în anonimat şi o considerau onestã şi esenţialã. Pentru o vreme Biserica a fost şi ea de acord cu prostituţia, ca metodã de prevenire a adulterului şi homosexualitãţii, deci era un rãu necesar. Chiar Toma din Aquino, un teolog foarte dogmatic, recunoştea cã dacã aceasta ar fi abolitã, voluptãţi neînfrânate ar pune stãpânire pe societate. Cele mai respectabile prostituate lucrau în bordel (”stew”). Majoritatea satelor dispunea de unul. În unele dintre ele femeile trebuiau sã poarte o marcã de identificare, adicã un articol de îmbrãcãminte cum ar fi un vãl cu o dungã galbenã. Cele care practicau în afara bordelului se expuneau atitudinilor mai aspre ale societãţii. Riscau încarcerarea, torturile sau mutilarea.
În cursul evului mediu, Biserica a fost mai preocupatã de plãcerile şi pãcatele rezultate din actele sexuale nenaturale decât de problema contracepţiei. Teologii dezaprobau contracepţia şi totuşi nu se preocupau foarte multe de denunţarea sa comparativ cu alte practici pe care le considerau mult mai grave. Contracepţia on priveau ca pe o problemã moralã minorã, nu ca pe un pãcat mortal. În afarã de coitus interruptus, existã anumite referinţe la prezervative. Acestea constau atunci în bãşici şi intestine întretesute şi refolosite de multe ori. Oricum problema era mai degrabã prevenirea sifilisului decât contracepţia. Versiuni mai târzii ale prezervativului întrebuinţau pânza de in, iar prima uzanţã contraceptivã a prezervativului dateazã de la jumãtatea secolului al 17-lea. Femeile se foloseau uneori de nişte tampoane cu varii ingrediente menite sã acţioneze ca spermicid. Una dintre reţete consta într-un amestec de curmale, scoarţã de acacia şi miere, în care se înmuia tamponul.
Dacã se întâmpla ca bãrbatul sã fie impotent, Biserica îl aducea în faţa unor investigatori privaţi, care erau de fapt femei bãtrâne care analizau starea generalã de sãnãtate a bãrbatului şi îndeosebi organele genitale. Dacã se constata o deformare a penisului sau vreun alt motiv al imposibitãţii consumãrii cãsãtoriei, se permitea separarea cuplului. Mulţi medici europeni sunt tributari învãţãturii islamice, prima care prescrie medicaţie pentru tratarea disfuncţiilor erectile, combinând tratamentul cu medicamente de cele mai multe ori cu administrare oralã şi dietele.
sursa: historia.ro